Un mic fir de iarba, de cel mai fraged verde posibil, a scos capul din pamantul care ii tinuse cald atata vreme si a privit uimit. Doamne, ce-or mai fi si astea, se intreba micul fir de iarba chiar in clipa in care una din bucatile alea reci si lipicioase il intepa dureros. Se desfacu in mii de bucatele albe si stralucitoare si se imprastie pe pamantul din jur. O raza jucausa de soare avu foarte mare grija sa topeasca totul si il gadila pe micul fir de iarba pana il facu sa stranute. Micutul. Apoi fugi razand sa se joace cu alte mici victime ale ultimilor fulgi de nea. Atunci micul fir de iarba zambi fericit. Acum stia. Era prima zi de primavara. Asa ca o simtea mai mult decat poate c-am spune c-o stia de cand se intrebase in fata oglinzii ce-s toate astea, Si singur-acum, caci mama nu-i mai era, decat lumina vie ce-o pavezea de sus. Si singura-si gasise un raspuns atoatecuprinzator: asa e sa fie calea, drumul si urmarea.